E doar un copil?

de Monica Micleușanu

A fost un moment, zilele trecute, când eu aveam foarte multă treabă. Încercam să scriu ceva și eram foarte prinsă. Fetița mea, de 4 ani jumate, mă tot sâcâia chemându-mă la ea în cameră. Mami vreau aia, mami vreau cealaltă, mami dar când ne jucăm, mami, mami, maaami! Orice, nu mai să stau acolo, să-i dau atenție, să fiu cu ea! După câteva drumuri calculator – camera ei, am „reușit” să mă umplu de nervi. Nu mă puteam concentra nici la ea, nici la ceea ce făceam eu. Într-un sfârșit mi-am abandonat scrisul și m-am dus la ea, însă nervoasă. Când am ajuns acolo, am încercat să nu-mi arăt furia. În loc să țip la ea, așa cu mi-ar fi venit să o fac, am  izbutit să spun  pe un ton în aparență calm: “Ce este, ce vrei?” „Vreau să mă joc cu tine!” M-am așezat pe pat, cumva răzbită de momentul  acela tensionant (pentru mine!).  Am analizat cât de repede am putut situația și brusc m-am pus în locul ei. Singurele cuvinte  pe care mi-a venit să i le spun au fost: „Sunt supărată!” Apoi a urmat răspunsul ei, care m-a dezarmat total: „Și când o să te liniștești? Eu, oricum te iubesc!” Și dintr-odată a ieșit soarele… Lucrul a funcționat ca o revelație.  Mi-am dat seama că ea, fără să știe noțiuni de psihologie, fără să aibă nu știu ce experiență în relații interumane, a reacționat ca un om matur, plin de înțelegere și compasiune. Felul în care „a tratat” situația, m-a pus pe gânduri și da, a funcționat ca un balsam. Ea, micuța, mă liniștea, mă accepta așa cum sunt, mă iubea necondiționat. În clipa aceea nu se mai gândea la nevoile ei, doar mă asigura că dincolo de supărările mele, ea mă iubește.

Ce vreau să spun cu toate astea? Vreau să spun că o relație sănătoasă funcționează  atunci când nu îți tratezi copilul ca pe cineva care nu știe nimic. Am auzit deseori vorba: „E copil, ce știe el?” Adică, eu sunt părintele, eu știu tot, eu sunt omnipotent! Poziționarea corectă însă, e alta. Eu cred, că trebuie să ne acceptăm momentele de furie, de neputință, trebuie să recunoaștem că nu suntem doar veseli, jucăuși, optimiști în raport cu ei. Oricât ne-am căzni să ne prefacem, ei simt. Dincolo de cuvinte. Ascunzișurile sufletești nu sunt benefice într-o relație care se vrea să fie armonioasă. Așadar, decât să ne mințim și să-l mințim că totul e bine, e minunat, mai bine ne-am “confesa”. Nu în sensul în care să-i pui pe tavă toate neajunsurile tale sau să-i povestești cu ce situații de viață te confrunți, că nu îți merge frigiderul și că cei care ți-au promis că vin să-l repare tărăgănează lucrurile, că trebuie să plătești facturi, că trebuie să bagi mașina în service. Evident că, din acest punct de vedere, nu trebuie să ne așteptăm ca el să priceapă problemele adulților. Plus de asta, cum mai faci ca el să înțeleagă că, dincolo de grijile de zi cu zi, mai sunt și acele momente în care tu ai nevoie de timpul tău personal, în care să te relaxezi,  ai nevoie de momente de singurătate, de meditație, de contemplație, de analiză, de reevaluare etc.?

Și atunci care e soluția? Eu cred că trebuie să fii sincer cu copiii, să le spui ceea ce simți în legătură cu acele momente.  A recunoaște în fața lor că nu ești omniscient sau omnipotent, nu e semn de slăbiciune. E un semn de normalitate. E normal ca părintele să aibă și perioade în care nu se simte bine, este neliniștit, are angoase, temeri, griji. Nu ni le putem nega. Poate mulți sunt de părere că trebuie ascunse, în ideea pe care am enunțat-o mai sus: e doar un copil, nu pricepe nimic, nu știe el care sunt problemele, nu mă poate ajuta cu nimic…

Bumerang

Această problemă este cu atât mai importantă cu cât modul  în care tratăm copilul astăzi, se va răsfrânge asupra noastră în viitor. Dacă ne ascundem și nu-i spunem ce avem pe suflet, el va prelua acest model și-l va folosi. Adică va fi rezervat cu noi în ceea ce privește problemele lui. Și invers, dacă ne vom deschide în fața copilului și îl vom trata ca pe o persoană care dincolo de toate chiar înțelege despre ce este vorba atunci când ne exprimăm sentimentele, vom face un pas important pentru consolidarea unei  prietenii, dincolo de statutul părinte-copil. Pentru că subestimăm deseori capacitatea copilului de a înțelege, se creează clasica prăpastie între generații: părintele îl consideră pe copil incapabil să priceapă problemele adulților, iar copilul își percepe părinții drept educatori distanți, sâcâitori și nerăbdători.

Pentru a consolida o comunicare sănătoasă, trebuie să-i explicăm, să aducem lămuriri, să renunțăm la puseurile de superioritate.  Ne vom ține de promisiuni, nu-l vom amăgi, îl asigurăm de iubirea noastră.  Îl tratăm ca pe egalul nostru. Puneți-l  “la încercare“! Va înțelege dacă te vei poziționa corect, fiind onest.

Așadar fii sincer și vei avea parte de o relație în care încrederea reciprocă va aduce liniștea sufletească cea mult dorită!

Anunțuri
Comments
One Response to “E doar un copil?”
Trackbacks
Check out what others are saying...
  1. […] Identitatea de părinte, identificare și revenire la identificare: E doar un copil? […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • Psiholog Gabriela Romaneţ

  • Micleusanu Foto

  • RomanTolici.ro

  • Trailero

%d blogeri au apreciat asta: